AlItalia si jocurile!

Joi după-amiază aveam avion din Madrid către Milano. Am avut parte de o despărţire grea, ca de obicei. De fiecare dată simt cum o parte din sufletul meu se sfarmă şi cum rămâne un gol.
Nu pot descrie foarte bine acea stare, ştiu doar că se amestecă prea multe sentimente: furie, remuşcare, dor, plâns, durere…
Am ajuns la aeroport împreună cu ai mei şi Oana. Cel mai mult urăsc toate ideile absurde ale ăstora din aeroport. Te controlează ca pe terorist, de parcă nu se observă ca eu la 1.60 nu pot sparge nici măcar un geam. Geam de termopan.
După ce că la români am făcut şedinţă foto în faţa poliţistei din vamă, au început şi idioţii de italieni cu aberaţii. Eu în buletin eram blondă iar acum sunt brunetă. Aşa că poliţista aceea s-a uitat la mine mai ceva decât se uită unul de la schimbul valutar la o hârtie de 200 de euro.
Şi a început ritualul…descălţarea, ne-am pus pungi în picioare, ne-am scos telefone, curele, bijuterii( care avea), geci, genţi etc şi le-am pus pe toate în cutii de plastic ca sa vadă nenea ăla dacă nu cumva avem bombe în buzunare sau săbii de ninja în cizme. Noroc că nu aveam tanga cu capse, riscam sa fim dezbrăcate acolo.
Şi cum treceam eu liniştită, un stewardess mă pune să-mi desfac bagajul de mână pe motiv că a zărit el nu ştiu ce pe monitor. Nenea, alea sunt cremele mele că în România e frig! Am nevoie să mă cremuiesc! Noah, înapoi!
Înapoi de 3 ori până m-am enervat şi am lăsat bagajul de mână acolo. Bine, mai exista o posibilitate bănească pentru ei. Să-l cântăresc la 7 euro kilogramul şi să-l urc în avion. Pâi numai o cremă are o juma’ de kil.
Trec peste asta şi încep să caut poarta de îmbarcare în imensul Barajas. Bine, am omis să spun că proştii pe bilet mi-au trecut terminal 1 iar eu aveam avion la terminal 2. Asta însemnând să merg pe jos cam 10 minute pe 20 de holuri din aeroport.
În final am găsit poarta: 73.
M-am aşezat nervoasă cu mp3-ul în urechi, si m-am bagat la un joc de strategie vezi aici, cu lacrimi pe obraji şi vorbe de dulce dedicate lu’ nenea stewardessu’. Aştept cu ochii închişi câteva minute şi mă mai uit la ceas. Trecea greu timpul.
Întâmplarea a făcut ca eu să fi cumpărat un ceas nou de acolo şi să-l fi reglat greşit. Oana nu-mi zicea nici ea nimic, mă ştia nervoasă.
La un moment dat m-am uitat în jur şi nu mai era nimeni, aşa că m-am ridicat să văd zborurile pe monitoare, auzind şi un anunţ în aeroport. Am înţeles doar Milano că italienii vorbesc mai prost ca Iliescu engleza si nu sunt in stare sa invete engleza nici macar din cateva jocuri cu sonic: http://www.xjocuri.com/jocuri-cu-sonic.html desi jocurile de strategie i-ar ajuta mult mai mult.
Când m-am uitat pe monitoare zborul era trecut la poarta 74 deşi eu pe bilet aveam 73. Apoi căpitanul ţipa ca disperatul la noi că suntem ultimele pasagere şi bla bla…Eu nu apucam să-i spun decât “es que, es que”. Voiam să-i explic boului că nu eu sunt de vină că ei după ce că nu au fost în stare să scrie un terminal bun pe bilet au mai schimbat şi poarta.
Şi în grabă ne-au rupt doar biletele, nu s-au mai uitat la cărţile de identitate. Na tâmpiţilor, acum v-a dispărut sistemul anti-terorist!? Nu mă mai căutaţi în agrafe de bombe şi de praf de puşcă? Nu mă verificaţi în geantă de lichide? Că poate la nervi îi dau lu’ stewardessu’ în ochi un jet de Dolce&Gabanna.
Şi să nu mai spun de zbor, care e mai naşpa decât ai merge cu căruţa pe un drum de ţară. Te tratează ăştia exact ca pe un român:te controlează în chiloţi, îţi dă o firimitură de mâncare în 6 ore de zbor, se uită la tine ca la ursu’ Knut când scoţi o bancnotă de 100 de euro( ca să nu mai zic de aia de 500).
Am zburat cu aproape toate companiile dar cred că cea mai bună rămâne Tarom. Chiar dacă au ei tradiţionala întârziere de 30 de minute la orice zbor, cel puţin te tratează ca pe un om.