AlItalia si jocurile!

Joi după-amiază aveam avion din Madrid către Milano. Am avut parte de o despărţire grea, ca de obicei. De fiecare dată simt cum o parte din sufletul meu se sfarmă şi cum rămâne un gol.
Nu pot descrie foarte bine acea stare, ştiu doar că se amestecă prea multe sentimente: furie, remuşcare, dor, plâns, durere…
Am ajuns la aeroport împreună cu ai mei şi Oana. Cel mai mult urăsc toate ideile absurde ale ăstora din aeroport. Te controlează ca pe terorist, de parcă nu se observă ca eu la 1.60 nu pot sparge nici măcar un geam. Geam de termopan.
După ce că la români am făcut şedinţă foto în faţa poliţistei din vamă, au început şi idioţii de italieni cu aberaţii. Eu în buletin eram blondă iar acum sunt brunetă. Aşa că poliţista aceea s-a uitat la mine mai ceva decât se uită unul de la schimbul valutar la o hârtie de 200 de euro.
Şi a început ritualul…descălţarea, ne-am pus pungi în picioare, ne-am scos telefone, curele, bijuterii( care avea), geci, genţi etc şi le-am pus pe toate în cutii de plastic ca sa vadă nenea ăla dacă nu cumva avem bombe în buzunare sau săbii de ninja în cizme. Noroc că nu aveam tanga cu capse, riscam sa fim dezbrăcate acolo.
Şi cum treceam eu liniştită, un stewardess mă pune să-mi desfac bagajul de mână pe motiv că a zărit el nu ştiu ce pe monitor. Nenea, alea sunt cremele mele că în România e frig! Am nevoie să mă cremuiesc! Noah, înapoi!
Înapoi de 3 ori până m-am enervat şi am lăsat bagajul de mână acolo. Bine, mai exista o posibilitate bănească pentru ei. Să-l cântăresc la 7 euro kilogramul şi să-l urc în avion. Pâi numai o cremă are o juma’ de kil.
Trec peste asta şi încep să caut poarta de îmbarcare în imensul Barajas. Bine, am omis să spun că proştii pe bilet mi-au trecut terminal 1 iar eu aveam avion la terminal 2. Asta însemnând să merg pe jos cam 10 minute pe 20 de holuri din aeroport.
În final am găsit poarta: 73.
M-am aşezat nervoasă cu mp3-ul în urechi, si m-am bagat la un joc de strategie vezi aici, cu lacrimi pe obraji şi vorbe de dulce dedicate lu’ nenea stewardessu’. Aştept cu ochii închişi câteva minute şi mă mai uit la ceas. Trecea greu timpul.
Întâmplarea a făcut ca eu să fi cumpărat un ceas nou de acolo şi să-l fi reglat greşit. Oana nu-mi zicea nici ea nimic, mă ştia nervoasă.
La un moment dat m-am uitat în jur şi nu mai era nimeni, aşa că m-am ridicat să văd zborurile pe monitoare, auzind şi un anunţ în aeroport. Am înţeles doar Milano că italienii vorbesc mai prost ca Iliescu engleza si nu sunt in stare sa invete engleza nici macar din cateva jocuri cu sonic: http://www.xjocuri.com/jocuri-cu-sonic.html desi jocurile de strategie i-ar ajuta mult mai mult.
Când m-am uitat pe monitoare zborul era trecut la poarta 74 deşi eu pe bilet aveam 73. Apoi căpitanul ţipa ca disperatul la noi că suntem ultimele pasagere şi bla bla…Eu nu apucam să-i spun decât “es que, es que”. Voiam să-i explic boului că nu eu sunt de vină că ei după ce că nu au fost în stare să scrie un terminal bun pe bilet au mai schimbat şi poarta.
Şi în grabă ne-au rupt doar biletele, nu s-au mai uitat la cărţile de identitate. Na tâmpiţilor, acum v-a dispărut sistemul anti-terorist!? Nu mă mai căutaţi în agrafe de bombe şi de praf de puşcă? Nu mă verificaţi în geantă de lichide? Că poate la nervi îi dau lu’ stewardessu’ în ochi un jet de Dolce&Gabanna.
Şi să nu mai spun de zbor, care e mai naşpa decât ai merge cu căruţa pe un drum de ţară. Te tratează ăştia exact ca pe un român:te controlează în chiloţi, îţi dă o firimitură de mâncare în 6 ore de zbor, se uită la tine ca la ursu’ Knut când scoţi o bancnotă de 100 de euro( ca să nu mai zic de aia de 500).
Am zburat cu aproape toate companiile dar cred că cea mai bună rămâne Tarom. Chiar dacă au ei tradiţionala întârziere de 30 de minute la orice zbor, cel puţin te tratează ca pe un om.

Arta de a fi vânzătoare la chioşc

De ceva vreme voiam să scriu despre amabilitatea vânzătoarelor de  la noi.
Ooo, da!  Acele vânzătoare care se uită pieziş la tine de fiecare dată când mai adaugi ceva pe lista cumpărăturilor iar ele se enervează pentru că sunt nevoite să-şi mişte fundurile grase în depozit. Un astfel de specimen am eu jos la mine la supermarket. Mă da una hidoasă rău, săraca. Îi e lene să deschidă şi gura. Ce vină am eu că ea de mică a visat să se facă vânzătoare iar visul i s-a îndeplinit?
Şi se uită aşa la clienţi de parcă ar avea vreo 3 facultăţi şi un masterat în curs, şi calculează cu gheruţele 21 plus 4 pe calculator. Şi se freacă în metrul ăla pătrat al magazinului până găseşte punga de chips-uri. Şi mă întreabă din nou ca să fie sigură: una să fie? Şi mi le aruncă pe tejghea ca la animale şi strigă următorul, de parcă ar fi la puşcărie unde serveşte ciorba de linte.
Saraca, e şi ea obosită! Toată ziulica face calcule şi umblă în depozit, nu mai are timp să pună marfa clientului în pungă şi să răspundă cu plăcere când i se mulţumeşte.
Ca să nu mai zic de acriturile de la magazinele de haine. Veşnicele exasperante cu întrebările politicoase: “Cu ce vă putem fi de folos?”
Mulţumesc frumos, aş vrea să taci şi să nu te mai ţii după mine în magazin ca să mă pot uita în linişte la haine.
Şi nu am nevoie să-mi spună ele cât de frumos îmi vine o haină când văd în oglindă că stă ca naiba pe mine. Sau să-mi dea sfaturi vestimentare când ele sunt îmbracate ca bunica mea.
Aaa, iar dacă ai îndrăznit să probezi câteva haine şi nu ai cumpărat nimic de la ele din magazin te ucid cu privirea. E crimă acest lucru, nesimţire ordinară. Cum îndrăzneşti să probezi o haină şi să nu o cumperi? Ştii ce înseamnă asta? Să-şi mişte ea fundul şi să o aşeze din nou pe umeraş. Păi cum îndrăzneşti? Marş afară, spune ea cu privirea !

De ce nu mai rezistă căsătoriile din ziua de azi?!

Pentru că astăzi exisă libertatea de a alege. Pentru că astăzi dacă cei doi nu se potrivesc işi dau şuturi în fund şi trec în etapa următoare. Pentru că astăzi cei doi trăiesc împreună înainte să se căsătorească şi află dacă se potrivesc, iar dacă nu încearcă alte persoane. Pentru că astăzi femeia nu mai găteşte că-şi rupe unghiile, comandă pizza şi merge la sala de fitness. Pentru că astăzi femeia nu mai are timp să îşi crească propriul copil ci îi angajează o bonă.
Pentru că pe vremea bunicilor şi părinţilor noştri femeile nu suflau…femeile erau călcate în picioare şi slugărite. Se căsătoreau de tinere (16, 17, 18 ani) şi concepţia era să rămână cu un singur bărbat toată viaţa lor. Atunci ele ştiau să gătească, ştiau să spele cu mâna şi fără Ariel, ştiau să îngrijească animale…atât pe cele din grajd cât şi pe cele din patul lor.

Ştiau să încaseze pumni fără să meargă la Otv sau la poliţie. Iar dacă îndrăzneau să spună că vor divorţ şi plecau la părinţi, mai luau şi acolo bătaie pe motiv că ” nu sunt în stare să ţină un bărbat”. Un bărbat? Un animal mai bine zis, un animal care nu ştia decât să bea, să mănânce, şi să-şi bată nevasta şi copiii. De aia bunicii noştri au 50 de ani de căsătorie, pentru că ELE nu suflau. Sufereau în tăcere lângă bărbaţii lor şi îşi spuneau că asta le-a fost soarta.
De câte ori un copil nu şi-a văzut mama leşinată în bătaie fără să poată face nimic? De câte ori violenţa nu a făcut victime? De câte ori ea nu s-a întors la animal? A suferit pentru copii, a vrut să le ofere o familie.
Azi li se oferă uşor alţi taţi. Azi ea are puterea să ceară divorţul şi să-l părăsească.

Ţigănuş

Ţigănuş este pisoiaşul meu negru cu ochi verzi. Îl am de aproximativ două săptămâni şi m-am ataşat destul de repede de el. Ziua doarme mult iar noaptea are chef de joacă sau începe să toarcă şi vine la mine ca să-l mângâi.
Elle (vezi blogroll) îmi spunea înainte să-mi iau pisoi, că o relaxează foarte mult când aceştia torc. Mi-am dat seama de acelaşi lucru…dacă sunt nervoasă îmi iau pisucul în braţe, îl mângâi şi ascult cum toarce.
Aaa,  îi mai place să stea la tastatura şi să dea cu lăbuţele pe ea.

Happy Birthday MY dears!

Postez tarziu si greu… Stiu dar totusi nu am putut evita sa scriu ceva astazi.

La multi ani voua celor ce va iubiti tara asa cum este ea cu bune si rele cu bucuriile pe care ni le ofera si chiar si cu greutatile ei. Eu personal  imi iubesc tara, pentru ca m-am nascut aici, pentru ca vorbesc limba aceasta frumoasa pe care o respect si incerc pe cat posibil sa folosesc aspectul corect si ingrijit al ei, pentru ca nu exista zi in care sa nu zambesc, pentru ca nu am sa uit niciodata ca de aici am plecat, pentru ca aici imi am radacinile si pentru ca ca oricat de departe as fi, nu voi uita ca aici e casa mea. Asa ca astazi va urez un sincer la multi ani, venit din inima si petru ca inca mai am speranta ca exista oameni care ne mai pot face mandri de tara noastra.

TWILIGHT

A trecut atat de mult timp de cand nu am mai scris incat nici nu mai stiu cum sa o fac. Defapt niciodata nu m-am considerat atat de buna la asta, intotdeauna mi-a placut mai mult ceea ce scriau si expimau altii, la bloggeri ma refer, dar am incercat sa ma mentin pe o linie cat de cat normala fara sa dau in ridicol sau mai stiu eu ce…

Revenind la subiect, va dati seama inca din tittlu, Twilight. Aceasta serie care mi-a fost alaturi zi de zi inca de cand am descoperit-o, parca am si respirat-o, am inceracat sa recompun, sa scriu, sa-mi imaginez si am simtit-o in atatea feluri incat nici nu stiu cum sa exprim, iar acum ceva timp, mai exact pe 16 luna trecuta, am fost la premiera. Mi-a placut enorm si am asteptat momentele acelea de mult timp. a fost frumos, dar spre surprinderea mea nu mi-a stors lacrimi, neputand sa spun acelasi lucru despre palpitatii :) )

Anyway, asta a fost, daca pot spune asa, obsesia copilariei mele. A fost frumos, magic, poate, dar s-a terminat si imi pare nespuns de rau. a fost un fenomen, care s-a lipit, la propriu, atat de puternic de mine incat ma va tine inca vreun an doi si oricum cred ca m-a facut dependenta de acest blog si de pasiunea asta de a scrie si a-ti exprima trairile si orice mai vreti voi prin scris. Asa ca imi rog prietenii sa nu se planga daca eu voi ajunge la facultate si voi scrie incontinuare :) )

Fiind realista, ceea ce logic ma caracterizeaza, oarecum… Twilight nu poate continua la nesfarsit, desi as vrea asta cu fiecare fibra a mea, dar ne-a lasat noua, fanilor amintiri frumoase: stand la coada la bilete, murind aproape in sala de film, nopti nedormite, pasa cu ticourile printate, alergand dupa fiecare fleac ce avea inscriptionat brand-ul si cate si mai cate. Asa ca daca aveti amintiri pe care vreti sa le impartasiti cu mine si cu toti soriceii mei nu ezitati sa-mi scrieti si va rog din sufletelul meu nevinovat sa comentati!

Aici aveti trailerul: ( cred ca l-am mai postat, dar la naiba e Twiligh!, mai merge odata :) )) eu il ador exprima atat de mult, e genial guys si daca nu l-ati vazut dati fuga in primul cinematograf pentru ca nu stiti ce pierdeti:

Printre altele..

Printre altele m-am reapucat de citit. :)
Am inceput cu “Printre altele, m-am apucat de fumat“- Aiobheann Sweeney
“Printre alte lucruri, m-am apucat de fumat. Ana spune ca ar trebui sa incetez cu chestia fata buna/fata rea si are, evident, dreptate, dar, uneori, cand am o tigara in mana, strazile sunt periculos de pustii si am baut cateva pahare dupa o zi de lucru si observ luminile aprinse in diverse apartamente, scari si cladiri intregi luminata, sclipiri rosii pe cer…. “

Iar cea care “printre altele s-a apucat de fumat” este Miranda. Crescuta pe-o insula de-un tata singur (urmarit obsesiv de dorinta de a traduce perfect Metamorfozele lui Ovidiu) Miranda isi dezvolta o lume interioara bogata si oarecum rupta de realitate, hranindu-se din povestile descoperite in Metamorfoze. Scoasa din aceasta lume si aruncata direct in viata tumultoasa a NY, Miranda se va confrunta cu situatii noi, neasteptate, emotionante. Calatoria ei la New York este in mod real o calatorie initiatica. Metamorfozele lui Ovidiu vor trece in plan secund si asistam cu un fel de mirare la cea a Mirandei. Este povestea unei deveniri, preschimbarea dintr-un copil singur si melancolic..intr-o femeie care alege (si nu neaparat usor, nu neaparat fara tremur pe dinauntru) si isi asuma alegerile sale. Si alege sa-si traiasca povestea alaturi de alta femeie..reusind sa-si accepte, finally, trairile si pornirile launtrice. Cu uimire, cu emotie, cu mirare.
Printre altele..a venit si vara…asadar e evident ca au inceput dorurile mele de duca. Despre asta am tot spus. Despre asta tot voi mai spune. Si cum, deocamadata, nu se materializeaza prin plecari la distante prea mari..atunci ma multumesc cu micile “ceva-uri” care mai rup putin din cotidian.
Iar noaptea trecuta a fost noaptea galeriilor de arta- cu alte cuvinte au fost deschise toata noaptea, a fost o strada cu tot felul de evenimente..Dar, in linii mari, incercarea a fost un dezastru. Asa de proaste lucrari adunate pe atatia pereti rar mi-a fost dat sa vad. Prin urmare dupa ce ne-am cam sictirit de ceea ce vedeam..ne-am parcat la Carturesti..
Iar aici, pentru prima oara in viata mea, am stat linistita pentru ca ..printre altele incerc sa ma las de fumat..  Si, daca va aduceti aminte, in Carturesti nu se fumeaza.
So…ceai bunut..ceva povesti. Si s-a facut doua noaptea. Habar n-am avut cand.

Si tot la categoria printre altele… maine merg la Patricia Kaas.  Multmita Elenei, care-a fost draguta si mi-a daruit o invitatie.

Un ultim “printre altele”, dar foarte aproapre d esufletul meu: azi e ziua mamei mele. Asa ca voi merge sa o sarbatorim cum se cuvine!